Monolog....

-Mi-e dor....

-De cine?

-De mine....de mine...

-Mi-e dor de mine? De ce oare nu mai simt o flacara ce arde si imi incalzeste sufletu?

-Flacara a fost stinsa...atatea lacrimi....era si normal sa se stinga....

-Dar....sufletul? El...unde e?

-Sufletul...Daca sufletul meu ar capata o forma materiala, nu v-as putea oferi decat cioburi , toata iubirea, speranta si increderea au devenit praf de diamant....

-Da...nu mai am ce sa ofer....Nu mai am suflet, nu mai am credinta, nu mai am vise, nu mai am sperante....

-Da, dar totusi...Mai am ceva....Mai am...ratiunea....puterea de a simti realitatea...acea briza rece ce imi loveste fata zi de zi...

-Asta e realitatea? Sau e doar o halucinatie?
-Nu stiu...As vrea...as vrea sa cred ca va veni cineva care imi va aduna sufletul in palme si ii va vindeca...

-Prostii! Sunt infantila...

-Poate...insa..toata inocenta asta nu are nici o putere sa imi redea sufletul...

-Da...Asa ca....nu am ce sa va ofer...nu am suflet... nu mai am suflet....

-De ce?

-Pentru ca...

-Nu stiu.....

-Stiu doar ca indiferenta doare....vorbele dor...

-Ah, vorbele...singura arma cu care mi-ai fi putut ucide sufletul....

-L-ai ucis....Si....A durut....

-Da, a durut....si acum ma doare ca indiferenta ta s-a transformat in iubire...

-Iubire....?

-Da...o iubire ce a murit inainte de a se naste....

-E prea tarziu ca sa mai simt?

-Nu mai am suflet...

-Atunci....

-Atunci...mai am o singura rugaminte....

-Care?

-Suflete, daca ingerii te vor aduna in plame si Divinitatea te va trimite sa te mai nasti odata...

-Atunci...sa nu iti fie frica sa iubesti...

-Asadar...Adio...suflete!

Dorul...

Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic,

parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii.

Lucian Blaga

Lumina raiului....

Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,

nici creieri n-am în inimă.

Sunt beat de lume şi-s pagân!

Dar oare ar rodi-n ogorul meu

atâta râs făr'de căldura raului?

Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,

de n-ai fi frământată,

Sfânto,

de voluptatea-ascunsă a păcatului?

Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:

De unde-şi are raiul -lumina?

- Ştiu:

Îl luminează iadul cu flăcările lui!

Lucian Blaga

Trei fete....

Copilul râde:

"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

Tânărul cântă:

"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"

Bătrânul tace:

"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

Lucian Blaga

Izvorul noptii...

Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adânci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste şesuri

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.

Lucian Blaga

Frumoase maini...

Presimt:

frumoase mâni,

cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri,

aşa îmi veţi ţinea odatăşi urna cu cenuşa mea.

Visez:

frumoase mâni,

când buze calde îmi vor suflaîn vânt cenuşa,

ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,

veţi fi ca nişte flori,

din care boarea-mprăştie - polenul.

Şi plâng:

veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Lucian Blaga

Suflet pierdut

A fost furtuna.... marea inspumata aducea din larg bucati de lemne, farame ale unor foste vapoare care candva pluteau pe valurile linistite, vapoare ce candva straluceau in bataia soarelui, dar acum sunt doar epave.....
Marea agitata canta o melodie terifianta, in timp ce valurile se spargeau de stanci, inundand digul.... digul de pe care nu demult am privit rasaritul tinandu-ne de mana...

Mi-e teama sa inot impotriva fluxului ce ma duce in noapte si ma lasa sa plutesc in nepasare... mi-e teama...renunt la lupta si imi incredintez sufletul mareei...ea e singura care il mai poate salva...oare il va gasi cineva zacand pe tarm?

A fost furtuna....dar a trecut... furia ei nu mi-a rapit nimic... tot ce a luat a fost efemer....

Mi-a lasat sufletul, mi-a lasat sentimentele, mi-a lasat iubirea....

In acea noapte insa valuri inspumate au sters urmele pasilor nostrii de pe nisipul fierbinte, nisip care acum a ramas rece si ud..lacrimile marii i-au stins caldura....

In acea noapte.... acel soare care candva ne mangaiase ramasese parca o amintire dintr-un vis.... un....vis...

Amintirile au plecat in larg duse de valuri, vor ramane acolo si vor pluti in bataia blanda a soarelui uitarii, vor ramane acolo si ne vor aminti o vreme ca am fost candva...pe acea plaja....de pe al carei nisip furtuna ne-as sters pasii....


A fost furtuna in sufletul meu, marea sentimentelor si-a spart valurile de stancile nepasarii, iar spuma marii a sters lacrimile ce imi straluceau in ochi.. Amintiri ce candva au durut au fost aduse din larg ca sa imi aminteasca o poveste veche...nu demult uitata...


Zorii diminetii mi-au adus o raza timida de soare, ascunsa intre norii inca cenusii, insa a fost destul pentru a-mi reda puterea de a scrie o noua poveste...

Viata ramane o cutie cu amintiri pierduta in largul timpului, pe o mare a carei adancime nu o aflam decat o singura data....insa poate prea tarziu...
Viata ramane o poveste spusa de un marinar batran cu barba alba ce sta pe dig si citeste cu ochii lacrimand povesti spuse de sirene, povesti in care ne pierdem noi, insa el, batranul marinar, spera ca va ne vom salva candva din marea singuratatii....