Nopti tarzii...

Prea multe intrebari .
Prea putine raspunsuri.
Ratiunea intreaba, inima ezita sa raspunda...




Incerc sa adorm, iau perna in brate, dar somnul intarzie sa apara. Nici genele nu mai imi spun povesti ca alta data, nu mai pot sa transpun in vis ceea ce speram sa devina realitate...
Stiu, simt si eu ca sufletul meu a inghetat. Ma simt goala, de parca toate sentimentele ar fi fost absorbite de un burete... buretele ratiunii.





Incerc sa vad dincolo de ziua de maine... dar nu pot... Degeaba tot incerc, doar Timpul poate sa spuna ce va fi...


Ma ridic, las perna sa viseze ea in locul meu... plec, am nevoie de drogul meu... se pare ca am trecut la supradoza in noaptea asta... Am nevoie sa prizez sunete, sa imi injectez muzica in venele sufletului, sa simt ca totul devine relativ, efemer... sa ma detasez de tot, sa simt ca imi pluteste sufletul.... Vioara e intr-adevar un drog pentru mine. Cu ea pot sa plang, sa zambesc, sa simt ca plutesc, nimic nu ma retine, nimic nu ma inhiba...





Cineva imi spunea ca viata e asemeni unui joc. Oricat ai lupta, la un moment dat se intampla sa pierzi sau sa castigi, cert e ca nu poti ramane la nesfarsit la acelasi nivel al jocului...
Poate ca asta se intampla acum... am terminat un alt nivel al acestui joc numit "viata". Am pierdut? Am castigat? Si una, si alta... Stiu doar ca urmeaza un alt nivel , mai greu, mai profund... Regulile mele raman insa aceleasi...

Dorintele sunt legile mele, sentimenele -s rugaciuni , iar visele principii!

Now...or maybe later...

Scriu acum?
Sau mai bine maine...?...





Scriu acum. Intotdeauna mi-a fost teama ca sentimentele nu le pot arhiva...Ideile da, le mazgalesc rapid pe o foaie, si stiu ce am vrut sa spun... Sentimentele insa imi e imposibil sa le pot "formoliza" . Timpul le schimba forma, profunzimea, substanta, textura...

Procesul de evaporare va incepe indata ce ma voi ridica de la birou, o sa dispar incet, picatura cu picatura din tot ceea ce sunt acum... "Monica" de azi va fi o straina pentru cea de maine...

In fiecare zi in interiorul nostru mor celule, se nasc celule.. In fiecare clipa mor idei, se nasc idei... In fiecare secunda mor sentimente, se nasc sentimente, se diminueza, se contureaza, se dinamizeaza, Dumnezeu stie ce li se mai intampla, cert e ca nu suntem niciodata aceeasi!

O numim " dispozitie"... buna, f buna, ingrozitoar de proasta... Asta sa fie oare? Sau mai degraba o transformare inconstienta a propriului "eu".



Las filosofia aberanta proprie pt alta zi... E tarziu si imi e somn....

Vroiam insa sa las o urma a acestei zile... o amintire a "Monicai" de azi... Cu bune , cu rele, cu pofta de ciocolata, cu asteptari si cu incertitudini... Ea va pleca... Se va ridica , va pasi usor pe gresia rece in drum spre baie, dusul va dizolva intrega ei substanta , va spala pacatul existentei, va sterge orice urma a lui "azi"... asteptand imprevizibilul lui "maine"... Ascund trupul gol in cearsaful alb si astept sa cada cortina....un alt act, un alt rol...acelasi personaj...



Noapte buna, Monica... esti aceeasi cu cea din fotografia de pe birou, esti aceeasi cu cea de azi, esti aceeasi cu cea de maine, insa nu semeni cu nici una... Cine esti...?

Grazie...

...o atingere timida si usoara a fost suficienta insa pentru a virusa un suflet neincrezator...

...microbul atingerii a declansat lupta cu simptomele increderii...

...prea slabe pentru a rezista febrei ravasitoare cauzate de afectivitate, fiecare por al sufletului a devenit dependent de tandrete...

tine-ma sub aparate, lasa-ma sa traiesc cu perfuzii de sperante, da-mi supradoze de iubire, dar nu-mi lasa sufletul sa moara...

caci iubirea, e adevarat, poate provoca arsuri grave ce lasa urme adanci, insa lipsa iubirii distruge sufletul, lasandu-l sa zaca intr-o coma a sentimentelor.... oficial traiesti, neoficial nu mai ai de ce, esti mort demult...

Nu vorbele, ci sufletul meu e singurul care ar putea sa faca o reverenta si sa-ti spuna : am fost fericit! ... grazie...

Ganduri de la incubator....

Am o mie de idei si prea putin timp, sau uneori am timp , dar nu se mai leaga ideile, alta data stiu ce vreau sa spun , dar nu stiu cum, am o mie de subiecte si nimic finalizat....



Cred ca am gasit vinovatul! M-am saturat de atitudinea acestei tastaturi. Ma simt ca un barbat dezamagit care isi ucide amorul in alcool, in fata unui barman... acelasi barman care i-a ascultat povestile, iluziile si dezamagirile atat timp... simt ca imi e complice, si nu vreau! Lacomia ei imi inghite cuvant dupa cuvant, idee dupa idee, mereu dornica de fraze , mereu asteptand un nou subiect. Ajunge! Vreau sa imi duca dorul, sa imi cerseasca atentia, cuvintele, ideile, vreau sa fie totul proaspat, nou, o foaie alba pentru fiecare gand, o pagina rupta pentru fiecare incercare, fara "Backspace" !


Asa ca am sa plec, te las parasita pe birou, soarele o sa te sufoce cu insistenta lui zilnica revarsata prin fereastra, vreau sa te fac sa strigi de dorul meu, fiecare litera a ta sa planga dupa atingerea mainilor mele, iar eu sa stau nepasatoare pe tarmul marii, cu un caiet nou cu file albe, sa simt briza marii cum se joaca prin parul meu ravasit, iar muza sa imi spoteasca usor ideile la ureche...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Imi las franturile de ganduri la incubator, poate cu timpul or sa prinda o forma, iar umbra amintirii o sa le transforme in cuvinte... Sunt ganduri nascute prematur, sunt ganduri ce astepta sa primeasca viata si sa respire prin cuvinte, sub ganduri ce ma sufoca si ma urmaresc la fiecare pas, cu fiecare imagine pe care o vad, cu fiecare om pe care il intalnesc pe strada, asa cu fug! Trebuie sa scap, ma macina ideile , ma innebunesc cu dansul lor nebun, hipnotizant !

Mareeeee, inneaca-mi muza nebuna, curata-mi sufletul de pacatul cuvantului! Valuri, redati-mi puritatea ideilor!

Manifest pentru iubire...

Chiar daca sunt zile cand imi simt sufletul in genunchi, chiar daca de multe ori ma ascund in spatele unui zambet trist, in incercarea de a face fata realitatii... chiar daca nu admit niciodata ca ma simt la pamant, chiar daca incerc sa par puternica si imi sterg repede lacrimile.... am acelasi suflet naiv si sincer...

Indiferent cate momente au fost in care am simtit ce inseamana rautatea, indiferenta, ura sau invidia, toate acestea nu au putut schimba prea multe in mintea mea... Am incercat sa fiu indiferenta, rea, am incercat sa raspund cu aceeasi moneda, sa renunt la principiile si sufletul pe care altii mi le calcau in picioare... Nu am reusit. A fost mereu Cineva in spatele meu care mi-a aratat de cate ori ma simteam singura si lasa la voia intamplarii, ca exista un loc sub Soare pentru fiecare dintre noi, ca oamenii fac rau pentru ca le este frica sa isi arate adevaratele sentimente. Razbunarea este personalizata. Ea apartine numai sufletelor mici si slabe. Sufletele cu adevarat mari au puterea de a ierta si de a iubi.

Daca as avea puterea ca pentru o zi sa schimb ceva in lume, as vrea sa pot inlocui neincrederea si suspiciunile cu iubirea, ura cu iertarea, egoismul si invidia cu credinta...

Poate sa para ca o dovada ca imi e teama de moarte si ca incerc sa las ceva in urma, dar imi doresc din tot sufletul ca in fiecare dintre voi sa las ceva din sufletul meu: o urma de incredere, de credinta, de iubire, de prietenie, de speranta...

Mi se spunea ca sunt idealista... Probabil... Si sunt mandra de asta...

Intr-adevar, sunt lucruri pe care le detest. Sa faci cuiva rau doar ca iti atingi tu telurile, sa urasti pe cineva doar pentru ca tu nu ai fost capabil, sa transformi iubirea in dispret si ura, sunt lucruri care dovedesc ca ai un suflet mic si plin de complexe si resentimente.

Poate a trebui sa pierd cate ceva sau pe cineva ca sa ajung sa fiu constienta cat de importanta e fiecare clipa, fiecare persoana... Inca mai gresesc si imi pare atat de rau pentru momentele in care sunt superficiala si indiferenta...

E un manifest pentru iubire... Raspundeti cu indiferenta cand sunteti loviti, remuscarile macina, razbunarea dubleaza ura. Aratati-le macar o data celor din jurul vostru ca ii pretuiti, ca tineti la ei... Poate sa para un risc, ce ati avea de pierdut? Un strop de iubire? De afectiune? Cine nu e in stare sa primeasca afectiune, va rade. Si-o va dori insa mai tarziu...

Acolo Sus sper ca Cineva e mandru de mine... e poate o promisiune facuta lui ca nu imi voi distruge sufletul facand rau si ca nu o sa uit niciodata ca m-am nascut ca sa imi castig aripile de inger.... Asa vom putea candva recupera timpul pierdut aici...

P.S. Avem o singura viata... 24 de ore in fiecare zi ca sa spunem ceea ce simtim... nu ai nevoie de mai mult de 60 de secunde sa spui: Imi pare rau... Te iubesc.... Mi-e dor de tine....

Iti promit ca nu o sa pierzi mai mult de un minut ca sa oferi o imbratisare... E cea mai rentabila afacere: oferi , dar in acelasi timp, si primesti.

Dincolo de cuvinte...e tacerea...

Nimic nu doare mai mult ca tacerea impusa de tacere... Cuvintele ti se opresc in gat, il privesti in ochi si vezi ca tacerea lui trebuie sa fie si tacerea ta.... Intre voi sunt mii de cuvinte, insa nici o fraza nu pare potrivita... El tace... Tu...taci... Zambesti trist si iti simti mana rece in mana lui calda... De ce nu ai puterea sa te opresti din drum? De ce nu poti sa lasi cuvintele sa ii atinga buzele si toata tacerea sa devina sarut? Ai vrea sa spui...ce anume? Nici tu nu stii ce... Sunt atat de multe, si totusi... daca oare va auzi dar nu te va asculta? Va intelege? Daca... Orice tacere lasa in urma ei un mare gol... In sfarsit gasesti o urma de curaj si cu buzele intredeschise rostesti incet...

-Stii...

Se intoarce, te priveste...

-Noapte buna...

Tacerea a vorbit...

Dincolo de cuvinte e tacerea...

Tu...stii ce vroia sa iti spuna?.... Noapte buna...

Let's talk about love....

Un subiect adorbat de toti si neinteles de nimeni...
S-au dat "n" definitii, s-au facut mii de studii, fiecare simte in felul lui...daca simte...

Nu vreau sa fiu subiectul (cobaiul) propriului meu studiu... Sunt doar o umbra care va priveste pe toti, sentimente voastre sunt oxigenul meu, nu fac decat sa le dau trairilor voastre o forma...si astfel, incet, incet, ele incep sa imi curga prin vene...

Iubirea e afectiune, respect, incredere? Daca ar fi asa, lumea asta ar fi imaginea in oglinda a Raiului... Nu exista alb si negru, exista mii de culori... Daca am da sufletului o panza , iar sentimentele ar devenii culori... nu ar exista lucrari mai profunde decat cele care vin din adancul nostru...

Cand vine vorba despre iubire, toti stim totul si nimic... O vad zi de zi, in imbratisarile voastre, in priviri, in zambete, buze, sentimente.... Tind sa cred ca este ca o floare cu mii de petale, o multitudine de sentimente, de stari, de ganduri.... Fiecare avem floarea noastra, numarul petalelor difera de la o persoana la alta, multi simt, putini stiu sa arate, dar si mai putini sunt cei care au curajul sa arate ceea ce simt... De ce? E simplu. Neincredere, teama de a te implica, dorinta de a pastra aparenele de inaccesibilitatea.

Stiu ca nu stiu nimic despre iubire, nu am acumulat inca destule petale, dar sunt sigura ca tot ceea ce nu iubesti, pierzi, mai devreme sau mai tarziu, indiferenta face sa paleasca pana si ultima petala...