Se cunosc mai bine decat pe ei insisi...
Se intorc unul dupa altul ca Floarea-Soarelui dupa Soare...
Se atrag emotional ca doua picaturi de apa din acelasi ocean...
Vezi in ochii lor sclipiri de sentimentele dureros de puternice...
Se iubesc prea mult... atat de mult incat fug de iubire...cautang refugiu in alte brate reci...
Le lipseste un singur lucru... imperfectiunea umana a iubirii. Cand ea nu exista in factorii externi ( diferente sociale, culturale, rasiale, religioase, terte persoane ) ... le dam noi viata... in noi insine. Si daca ai puterea sa lupti impotriva intregii lumi si simti ca te-ai lua in piept si cu Dumnezeu pentru cel pe care il iubesti, de ce nu esti in stare sa lupti cu tine, cu teama de a te lasa dus de val, de a consuma pana la capat ceea ce simti?
Dar e greu... terbil de greu si inficosator... Omului nu ii e dau sa zaca, sa arda, sa moara pentru iubire intr-un secol al imaginii si al cliseelor. Toti alergam dupa atatea prostii, nu mai traim, nu mai stragem maini cu caldura, nu mai zambim sincer, nu mai imbratisam cu dor, caci... noi luptam, muncim sa ne ridim un monument in sufletul altora, luptam sa demonstram altora ca suntem capabili, cultul asta al personalitatii ne consuma pana la ultima picatura.
Cat despre prietenii mei... sper ca timpul le va arhiva in suflete sentimentele si le va aduce maturitatea si puterea de acceptare a sentimentelor...
Caci... ce e Yin fara Yang? ce e Soarele fara Luna? ce esti tu fara reflexia ta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu