Trairi simfonic-sufletesti

Am intrat in sala cu sufletul ravasit ca dupa o furtuna ce a pus totul la pamant in urma ei, copacii increderii zaceau la pamant, fulgere de durere brazdau cerul inimii, tuna cu furie stinsa, doar vantul dezamagirii trecea glaciar peste tot peisajul pustiit si gri, lasand in urma sa doar tacerea obsedanta a noptii.
Si ploua, ploua, ploua, necontenit, ploua cu lacrimi de suflet, de parca tot sufletul era un ocean in dizolvare.... O melodie cantabila si dulce, vindeca si mangaia, ca apoi noi accente apareau ca niste strigate in noaptea pustie ca sa readuca haosul ce se instalase parca pentru totdeauna...
Atat de mult zbucium, atat de multa traire, intensitate, durere , profuzime, si apoi... calda si amara resemnare.... toate astea te ravasesc, te inalta, te coboara, te poarta mereu si mereu mai departe... si totul este doar...muzica!


Pentru o clipa am inchis ochii, am uitat unde eram, am lasat muzica sa deschida portile sufletului asa cum deschizi usa unui altar... nu-mi mai trebuia nimic, simteam cum ne pierdem atat de mult in banalitati cotidiene, ma durea trecerea prea rapida a vietii, ma inspaimanta curgerea neincetata a timpului... spre bilantul final... spre intrebarea mereu suspendata in ziua de maine.... de ce distrugem mai mult decat cladim?...de ce lovim mai usor decat mangaiem?...de ce pierdem mai mult decat acumulam?... de ce vom pleca gandindu-ne cat de putin am luptat, cat de putin am iubit, cat de putin am trait? .... de ce alegem sa fim reci cand e asa simplu sa fii cald?....de ce mereu masti?...de ce mereu... de ce?!


Muzica se termina... sufletul meu e in genunchi, ca dupa rugaciune... Departe, in ceata, au ramas umbrele furiei, durerii, dezamagirii... in timp ce razele unui soare palid se intrevad timide in densitatea cetei... sunt raze de detasare, de resemnare, de... impacare cu sine...