Monolog....

-Mi-e dor....

-De cine?

-De mine....de mine...

-Mi-e dor de mine? De ce oare nu mai simt o flacara ce arde si imi incalzeste sufletu?

-Flacara a fost stinsa...atatea lacrimi....era si normal sa se stinga....

-Dar....sufletul? El...unde e?

-Sufletul...Daca sufletul meu ar capata o forma materiala, nu v-as putea oferi decat cioburi , toata iubirea, speranta si increderea au devenit praf de diamant....

-Da...nu mai am ce sa ofer....Nu mai am suflet, nu mai am credinta, nu mai am vise, nu mai am sperante....

-Da, dar totusi...Mai am ceva....Mai am...ratiunea....puterea de a simti realitatea...acea briza rece ce imi loveste fata zi de zi...

-Asta e realitatea? Sau e doar o halucinatie?
-Nu stiu...As vrea...as vrea sa cred ca va veni cineva care imi va aduna sufletul in palme si ii va vindeca...

-Prostii! Sunt infantila...

-Poate...insa..toata inocenta asta nu are nici o putere sa imi redea sufletul...

-Da...Asa ca....nu am ce sa va ofer...nu am suflet... nu mai am suflet....

-De ce?

-Pentru ca...

-Nu stiu.....

-Stiu doar ca indiferenta doare....vorbele dor...

-Ah, vorbele...singura arma cu care mi-ai fi putut ucide sufletul....

-L-ai ucis....Si....A durut....

-Da, a durut....si acum ma doare ca indiferenta ta s-a transformat in iubire...

-Iubire....?

-Da...o iubire ce a murit inainte de a se naste....

-E prea tarziu ca sa mai simt?

-Nu mai am suflet...

-Atunci....

-Atunci...mai am o singura rugaminte....

-Care?

-Suflete, daca ingerii te vor aduna in plame si Divinitatea te va trimite sa te mai nasti odata...

-Atunci...sa nu iti fie frica sa iubesti...

-Asadar...Adio...suflete!