Fiind mereu grabita, mereu contracronometru, oglinda ramane doar un ciob de sticla in care verific cat de rebel imi sta parul sau daca cearcanele ma dau de gol. Si asa, trec zile, trec luni...privindu-ma fara sa ma vad. Azi ma grabeam sa arunc repede halatul de baie, sa ma dau repede-repejor cu o crema si sa trag niste haine pe mine caci evident, eram...grabita! Arunc fugitiv o privire in oglinda, hai ca parul mai mult ondulat decat aranjat sta bine...si pentru o secunda privirea imi ramane undeva suspendata intre realitate si reflexie... Nu, nu se sparsese oglinda... Doar ca... nu mai sunt un copil, dar nici femeie n-as putea sa spun ca sunt... Fara sa-mi dau seama, timpul a trecut, nu mai am 16 ani, nu mai astept cu inima cat un purice sa sune telefonul, nu mai tresar la primul mesaj... Am 20 de ani, ma privesc si zambesc... Dincolo de privirea asta, se ascunde acelasi suflet naiv ce credea in vise si sperante...nici timpul, nici realitatea nu l-au schimbat prea mult...cand e singur si nu-l vede nimeni, inca mai viseaza cu ochii deschisi... Sunt insa momente cand simt trecerea timpului, cand simt ca nu mai am entuziasmul si naivitatea de a ma lua in piept cu Dumnezeu pentru restul lumii, cand pur si simplu tac atunci cand realizez ca orice as spune, nu am puterea de a schimba lumea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu